Anime (pronunţat /ˈænɪmeɪ/ sau /ˈænɪmə/ în engleză) este o abreviere a termenului englez „animaţie”, avându-şi originea în seria manga.[1][2]. Deşi termenul este folosit în Japonia pentru referirea unei animaţii în general, utilizarea în engleză se referă la un material originar din Japonia. În ţara lor originară sunt foarte populare, anul 2001 fiind perioada când Spirited Away(Sen to Chihiro no Kamikakushi) a întrecut popularitatea filmului Titanic.
Anime-ul se raportează la o serie manga, aceste două fiind create în acelaşi timp. Alte serii, precum Medarot, sau chiar recentul Tokyo majin gakuen kenpucho sunt inspirate de jocurile video.
Seriile anime sunt distinse în serii televizate. Dacă durata standard a unui episod este în general 20 de minute, numărul total de episoade este variabil. Sfârşitul anilor '80/începutul anilor '90 marchează perioada când tot mai multe serii depăşesc un număr de episoade, cum ar fi Saint Seiya (Seinto Seiya)(114 episoade) şi DragonBall Z(291 episoade). Formatul anime-urilor cu 26 de episoade cunoaşte expansiunea spre mijlocul anilor '90, fiind un format convenţional.
Original Video Animation (OVA) sunt produsele anime destinate vânzării video. Calitatea lor tehnică este superioară seriilor televizate, iar bugetul este mai ridicat.
Anime-ul este desenat manual, însă tehnicile asistate de calculator au devenit chiar comune în ultimii ani. Este utilizată în seriile televizate, filme, video-uri, jocuri video şi reprezintă toate genurile ficţionale.
Anime-ul se raportează la o serie manga, aceste două fiind create în acelaşi timp. Alte serii, precum Medarot, sau chiar recentul Tokyo majin gakuen kenpucho sunt inspirate de jocurile video.
Seriile anime sunt distinse în serii televizate. Dacă durata standard a unui episod este în general 20 de minute, numărul total de episoade este variabil. Sfârşitul anilor '80/începutul anilor '90 marchează perioada când tot mai multe serii depăşesc un număr de episoade, cum ar fi Saint Seiya (Seinto Seiya)(114 episoade) şi DragonBall Z(291 episoade). Formatul anime-urilor cu 26 de episoade cunoaşte expansiunea spre mijlocul anilor '90, fiind un format convenţional.
Original Video Animation (OVA) sunt produsele anime destinate vânzării video. Calitatea lor tehnică este superioară seriilor televizate, iar bugetul este mai ridicat.
Anime-ul este desenat manual, însă tehnicile asistate de calculator au devenit chiar comune în ultimii ani. Este utilizată în seriile televizate, filme, video-uri, jocuri video şi reprezintă toate genurile ficţionale.
Anime-ul începe odată cu secolul al XX-lea, când regizorii japonezi au experimentat tehnicile animate explorate în Franţa, Germania, Statele Unite ale Americii şi Rusia.[3]. Cel mai vechi anime a fost ecranizat în 1917; era un clip de două minute cu un samurai care încerca să îşi testeze noua sabie pe ţinta sa, doar ca să fie înfrânt de către aceasta.[4].
Prin 1930, animaţia devine o alternativă a narării comparate cu industria subdezvoltată a actoriei (live-action). Spre deosebire de America, industria live-action rămâne în Japonia o piaţă mică, suferind de bugetări şi restricţii ale locaţiilor şi castingurilor. Lipsa actorilor vestici, de exemplu, a făcut aproape imposibile filmările din Europa, America sau lumi fantastice care nu implică Japonia. Animaţia le permitea artiştilor să creeze orice personaje şi locaţii.
Succesul filmului Albă-ca-Zăpada şi Cei Şapte Pitici al lui Disney din 1937 influenţează animatorii japonezi.[5]. Osamu Tezuka adaptase şi simplificase numeroase tehnici de animaţie Disney pentru a reduce costurile şi numărul cadrelor în producţie. Această metodă a fost percepută ca o tehnică temporară care să îi permită producţia într-un program fix cu personal neexperimentat.
În timpul anilor '70, are loc o creştere a popularităţii seriilor manga -care ulterior au fost animate- în special cele create de Osamu Tezuka, care a fost numit o „legendă”[6]şi „zeul manga”.[7][8]. Munca sa şi a altor pionieri în domeniu au inspirat caracteristici şi genuri care sunt elementele fundamentale ale animeului de astăzi. Genul marelui robot(cunoscut ca „Mecha” în afara Japoniei), de exemplu, luase formă prin Tezuka, se dezvoltase în genul Super Robotului prin Go Nagai şi alţii, şi a fost revoluţionat la sfârşitul deceniului de Yoshiyuki Tomino, care dezvoltaze genul Robotului Adevărat. Anime-urile cu roboţi precum seriile Gundam şi Macross au devenit clasice în anii'80, stilul robotic fiind cel mai comun în Japonia şi restul teritoriilor. Perioada aceasta devine mai acceptată în mainstreamul japonez(deşi mai puţin ca seriile manga) şi cunoaşte o expansiune în producţie. Seriile anime cunosc expansiunea în magazinele de peste mări în anii '90 şi chiar mai mult în anii '00.
Prin 1930, animaţia devine o alternativă a narării comparate cu industria subdezvoltată a actoriei (live-action). Spre deosebire de America, industria live-action rămâne în Japonia o piaţă mică, suferind de bugetări şi restricţii ale locaţiilor şi castingurilor. Lipsa actorilor vestici, de exemplu, a făcut aproape imposibile filmările din Europa, America sau lumi fantastice care nu implică Japonia. Animaţia le permitea artiştilor să creeze orice personaje şi locaţii.
Succesul filmului Albă-ca-Zăpada şi Cei Şapte Pitici al lui Disney din 1937 influenţează animatorii japonezi.[5]. Osamu Tezuka adaptase şi simplificase numeroase tehnici de animaţie Disney pentru a reduce costurile şi numărul cadrelor în producţie. Această metodă a fost percepută ca o tehnică temporară care să îi permită producţia într-un program fix cu personal neexperimentat.
În timpul anilor '70, are loc o creştere a popularităţii seriilor manga -care ulterior au fost animate- în special cele create de Osamu Tezuka, care a fost numit o „legendă”[6]şi „zeul manga”.[7][8]. Munca sa şi a altor pionieri în domeniu au inspirat caracteristici şi genuri care sunt elementele fundamentale ale animeului de astăzi. Genul marelui robot(cunoscut ca „Mecha” în afara Japoniei), de exemplu, luase formă prin Tezuka, se dezvoltase în genul Super Robotului prin Go Nagai şi alţii, şi a fost revoluţionat la sfârşitul deceniului de Yoshiyuki Tomino, care dezvoltaze genul Robotului Adevărat. Anime-urile cu roboţi precum seriile Gundam şi Macross au devenit clasice în anii'80, stilul robotic fiind cel mai comun în Japonia şi restul teritoriilor. Perioada aceasta devine mai acceptată în mainstreamul japonez(deşi mai puţin ca seriile manga) şi cunoaşte o expansiune în producţie. Seriile anime cunosc expansiunea în magazinele de peste mări în anii '90 şi chiar mai mult în anii '00.
Anime este conceput ca o formă a artei[18] Ca mediu vizual, plasează emfază spre stilurile vizuale. Acestea pot varia de la artist la artist sau studio la studio. Unele titluri pot avea stilizări comune: de exemplu, FLCL, este cunoscut pentru stilizarea sa exagerată. În constrast, titluri precum Only Yesterday sau Jin-Roh au aspect mai realist, având puţine exagerări stilistice.
În timp ce diferitele titluri şi artişti au propriul lor stil, multe elemente stilistice au devenit atât de comune, încât sunt descrise ca fiind un constituent al animeului în general. Totuţi, asta nu înseamnă că toate animeurile moderne trebuie să aibă un stil artistic comun şi strict. În general, cea mai comună formă de desenare a animeurilor este cea unde personajele au „trăsături fizice exagerate cum ar fi ochi mari, păr mare şi membre lungi... şi bule de dialog cu forme dramatizate, replici rapide şi onomatopeice, tipografie exclamatorie[19]”
Încă un element stilistic este cel al liniilor. În anime liniile sunt de obicei influenţate de aspectul stilistic al lucrului cu pensula, decât cu un stilou caligrafic.[3] Acest lucru poate fi datorat faptului că japoneza a fost scrisă în mod tradiţional cu pensula, având influenţă asupra artei japoneze, prin aceasta liniile pot fi diferenţiate de arta vestică. Cele vestice au fost făcute cu un stilou. Influenţele acestor lucruri pot fi observate în abundenţa grosimii liniilor.
Anime tinde de asemenea să împrumute multe elemente din manga, inclusiv text în fundal şi panouri. De exemplu, un opening poate folosi panouri manga pentru a spune povestea sau pentru a dramatiza un lucru pentru un efect comic, lucru întâlnit în animeul Kare Kano.
În timp ce diferitele titluri şi artişti au propriul lor stil, multe elemente stilistice au devenit atât de comune, încât sunt descrise ca fiind un constituent al animeului în general. Totuţi, asta nu înseamnă că toate animeurile moderne trebuie să aibă un stil artistic comun şi strict. În general, cea mai comună formă de desenare a animeurilor este cea unde personajele au „trăsături fizice exagerate cum ar fi ochi mari, păr mare şi membre lungi... şi bule de dialog cu forme dramatizate, replici rapide şi onomatopeice, tipografie exclamatorie[19]”
Încă un element stilistic este cel al liniilor. În anime liniile sunt de obicei influenţate de aspectul stilistic al lucrului cu pensula, decât cu un stilou caligrafic.[3] Acest lucru poate fi datorat faptului că japoneza a fost scrisă în mod tradiţional cu pensula, având influenţă asupra artei japoneze, prin aceasta liniile pot fi diferenţiate de arta vestică. Cele vestice au fost făcute cu un stilou. Influenţele acestor lucruri pot fi observate în abundenţa grosimii liniilor.
Anime tinde de asemenea să împrumute multe elemente din manga, inclusiv text în fundal şi panouri. De exemplu, un opening poate folosi panouri manga pentru a spune povestea sau pentru a dramatiza un lucru pentru un efect comic, lucru întâlnit în animeul Kare Kano.
Proporţiile corpului în anime provin de la cele ale corpului uman. Înălţimea capului este considerată baza proporţiei. Acestea pot varia, cât timp restul corpului rămâne proporţional. Cele mai multe personaje au o înălţime de 7-8 capete, în timp ce înălţimile extreme sunt situate în jurul a 9 capete.[20]
Variaţiile proporţiei pot fi moderate. Caracteristicile personajelor chibi sau super deformate prezintă un corp mic, non-proporţional, comparativ cu capul. Câteodată anumite părţi ale corpului, cum ar fi picioarele, sunt alungite sau scurtate. Cele mai multe chibi au o înălţime de 2 până la 4 capete. Unele lucrări anime cum ar fi Crayon Shin-chan ignoră aceste proporţii. Este destul că indică un desen vestic. Exagerările sunt evidenţiate de creşterea proporţiilor unor părţi ale corpului.
Stilul de desenare al personajelor cu ochi mari este comun în anime şi manga. Osamu Tezuka a fost inspirat de trăsăturile exagerate ale personajelor de desene animate americane precum Betty Boop, Mickey Mouse, şi Bambi al Disney.[3][21] Tezuka aflase că ochii mari permit presonajelor să arate emoţii distincte. Când Tezuka a început să deseneze Ribbon no Kishi, prima serie manga pentru fetiţe, acesta a exagerat mărimea ochilor în continuare. Într-adevăr, prin Ribbon no Kishi, Tezuka a iniţiat un format stilistic care va fi urmat mai târziu de artiştii shōjo.
Desen al unui ochi în anime
Culoarea este dată ochilor, particular corneei şi puţin fundal. Acesta din urmă este obţinut prin aplicarea unor umbre variabile ale culorilor. În general, un amestec de umbră uşoară, ton de culoare şi o umbră mai intensă este folosit.[22][23] Antropologistul cultural Matt Thorn afirmă că animatorii japonezi şi cei care audiază animeul nu percep asemenea ochi stilizaţi ca mai mult sau mai puţin străini[24]
Totuşi, nu toate anime-urile au personaje cu ochi mari. De exemplu, Hayao Miyazaki este cunoscută pentru personajele sale realiste, care au păr cu culori reale şi care nu au ochii mari. [25] În plus, mulţi producători au fost cunoscuţi pentru utilizarea ochilor mai mici. Acest design se apropie de arta japoneză tradiţională. Unele personaje au ochi şi mai mici, reprezentaţi prin puncte negre. .
O întreagă varietate de expresii faciale sunt folosite de personaje pentru a exprima stări emoţionale şi gânduri.[26] Anime utilizează un set diferit de expresii faciale comparativ cu cel al animaţiei vestice.
8 expresii faciale în anime
Alte elemente stilistice sunt de asemenea comune; deseori în anime-urile comice, personajele şocate sau surprinse vor performa o „lovitură frontală”, prin care vor indica o expresie exagerată. Personajele mânioase pot avea un efect al unei „vene” sau „stressmark”, unde liniile pulsatorii reprezentând venele vor apărea pe frunte. Femeile nervoase pot lua un ciocan de nicăieri şi să lovească pe orice cu el. Personajele masculine pot să aibă sângerări nazale în prezenţa unei femei iubite. Acest concept este datorat grabei sângelui spre faţă într-o îmbujorare exagerată.[27] Personajele ruşinate pot să producă fie o picătură masivă de sudoare[28](care a devenit unul din stereotipurile cele mai recunoscute ale anime-ului) sau să se producă o îmbujorare vizibilă sub nivelul ochilor, în special ca o manifestare a sentimentelor romantice reprimate. Unele anime-uri, care au subiect politic sau alte subiecte serioase au abandonat aceste trăsături, cum ar fi Gundam Wing şi Teknoman.
Variaţiile proporţiei pot fi moderate. Caracteristicile personajelor chibi sau super deformate prezintă un corp mic, non-proporţional, comparativ cu capul. Câteodată anumite părţi ale corpului, cum ar fi picioarele, sunt alungite sau scurtate. Cele mai multe chibi au o înălţime de 2 până la 4 capete. Unele lucrări anime cum ar fi Crayon Shin-chan ignoră aceste proporţii. Este destul că indică un desen vestic. Exagerările sunt evidenţiate de creşterea proporţiilor unor părţi ale corpului.
Stilul de desenare al personajelor cu ochi mari este comun în anime şi manga. Osamu Tezuka a fost inspirat de trăsăturile exagerate ale personajelor de desene animate americane precum Betty Boop, Mickey Mouse, şi Bambi al Disney.[3][21] Tezuka aflase că ochii mari permit presonajelor să arate emoţii distincte. Când Tezuka a început să deseneze Ribbon no Kishi, prima serie manga pentru fetiţe, acesta a exagerat mărimea ochilor în continuare. Într-adevăr, prin Ribbon no Kishi, Tezuka a iniţiat un format stilistic care va fi urmat mai târziu de artiştii shōjo.
Desen al unui ochi în anime
Culoarea este dată ochilor, particular corneei şi puţin fundal. Acesta din urmă este obţinut prin aplicarea unor umbre variabile ale culorilor. În general, un amestec de umbră uşoară, ton de culoare şi o umbră mai intensă este folosit.[22][23] Antropologistul cultural Matt Thorn afirmă că animatorii japonezi şi cei care audiază animeul nu percep asemenea ochi stilizaţi ca mai mult sau mai puţin străini[24]
Totuşi, nu toate anime-urile au personaje cu ochi mari. De exemplu, Hayao Miyazaki este cunoscută pentru personajele sale realiste, care au păr cu culori reale şi care nu au ochii mari. [25] În plus, mulţi producători au fost cunoscuţi pentru utilizarea ochilor mai mici. Acest design se apropie de arta japoneză tradiţională. Unele personaje au ochi şi mai mici, reprezentaţi prin puncte negre. .
O întreagă varietate de expresii faciale sunt folosite de personaje pentru a exprima stări emoţionale şi gânduri.[26] Anime utilizează un set diferit de expresii faciale comparativ cu cel al animaţiei vestice.
8 expresii faciale în anime
Alte elemente stilistice sunt de asemenea comune; deseori în anime-urile comice, personajele şocate sau surprinse vor performa o „lovitură frontală”, prin care vor indica o expresie exagerată. Personajele mânioase pot avea un efect al unei „vene” sau „stressmark”, unde liniile pulsatorii reprezentând venele vor apărea pe frunte. Femeile nervoase pot lua un ciocan de nicăieri şi să lovească pe orice cu el. Personajele masculine pot să aibă sângerări nazale în prezenţa unei femei iubite. Acest concept este datorat grabei sângelui spre faţă într-o îmbujorare exagerată.[27] Personajele ruşinate pot să producă fie o picătură masivă de sudoare[28](care a devenit unul din stereotipurile cele mai recunoscute ale anime-ului) sau să se producă o îmbujorare vizibilă sub nivelul ochilor, în special ca o manifestare a sentimentelor romantice reprimate. Unele anime-uri, care au subiect politic sau alte subiecte serioase au abandonat aceste trăsături, cum ar fi Gundam Wing şi Teknoman.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu