Tragem linie, dăm premiile! (azi la 16.30h în foaierul şcolii)

1. Pagină de carte, Ruxandra Grigoraş, clasa a 10-a I

Dragii mei,

Mulţumiţi au ba, prezenţi sau nu, iată astăzi vom da seamă şi premii pentru activitatea noastră de vreo două luni şi un pic mijlocită prin ceea ce cunoaştem sub numele de blog. Iarăşi nu am vreme pentru un raport detaliat şi fidel în care să se regăsească fiecare, însă promit că va fi timp şi pentru aceasta, -mă gîndesc să mai schimbăm cîteva impresii şi în vacanţă. Pot totuşi să fac două, trei remarci cu privire la unele intervenţii care mi-au atras atenţia prin ineditul temei, argumentare, personalitate, cunoştinţe sau haz. În topul celor mai active blog-uri se află cel al clasei a 10-a H (111 articole), urmat de Caimacul nobleţii al clasei a 10-a E şi Foaie şi creion al clasei a 10-a D, cel mai inspirat nume de blog. Cea mai frumoasă variantă grafică aparţine clasei a 10-a I. În ceea ce priveşte comunicarea şi ţinuta, a 10-a C conduce în rîndul întîi aproape de clasele a 10-a I si a 10-a D -articolele au o notă personală, prezintă teme atragătoare şi cred, au fost compuse cu interes. Încercări asemănatoare s-au remarcat şi în cazul clasei a 10-a G prin contribuţii interesante (fotografii şi lucrări proprii, desene, provocări). Am notat şi cîteva nume şi autori, toate acestea însă mai apoi. Pe curînd,

prof. Bogdan Teodorescu

Street delivery -Cum te privesc

STREET DELIVERY (ediţia 2008) eveniment organizat de Ordinul Arhitecţilor din România şi Cărturesti strada Arthur Verona (de dincolo de bdul Magheru si pana la Scoala Centrala)în zilele de 6-8 iunie 2008 strada va fi închisă traficului şi redată locuitorilor orasului!Programul evenimentului Street Delivery:http://www.streetdelivery.ro/

CODUL LUI DA VINCI de DAN BROWN - RECENZIE

Codul lui Da Vinci de Dan Brown - Recenzie


Cartea Codul lui Da Vinci apărută în anul 2004 este scrisă sub formă de roman, cu multe dialoguri. Debutează cu multe precizări despre două asociaţii secrete: Le Prieuré de Sion (Stăreţia Sionului) şi Opus Dei, o congregaţie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican în pofida unor controverse pe care le-a iscat cu privire la unele tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor.
Se vorbeşte despre moartea ultimului mare maestru Jaques Saunière, care făcea parte dintr-o confrerie secretă - Stăreţia Sionului - fondată în 1099, în timpul cruciadelor, de un duce francez, Godefroi de Bouillon şi care va deveni cunoscută în istorie sub numele de Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon, sau, mai pe scurt, Cavalerii Templieri. La o analiză mai atentă este evident că nu neapărat cruciaţii au întemeiat această congregaţie; trebuie să vedem şi subtextul acestei cărţi. Se cunoaşte faptul că după ce statul Israel a fost desfiinţat în anul 130 în timpul împăratului Adrian, în timpul răscoalei lui Bar-Kochba, împlinind profeţia Mântuitorului din capitolul XXIV al Evangheliei după Matei, despre sfârşitul Ierusalimului, că nu va mai rămâne piatră pe piatră, poporul ales s-a răspândit în diaspora, printre creştini. Interesant este că invazia arabă a luat cu sine reprezentanţi ai acestui popor care au fost duşi în Egipt, Africa de Nord, iar apoi, după ce arabii au ajuns în Spania şi Europa Centrală, o parte a poporului evreu a ajuns şi în această zonă a lumii. Reprezentanţii acestui popor, care aveau o imunitate extraordinară au rămas în Europa Occidentală, găsind acolo condiţii de existenţă. Autorul cărţii susţine deci că templierii au înfiinţat o congregaţie secretă, Stăreţia Sionului, care în aparenţă avea rolul să elibereze Locurile Sfinte, să-i păzească pe creştini, să lupte cu musulmanii. Cruciaţii şi mai ales cei care au înfiinţat acest ordin secret au săpat sub Templul lui Solomon, sub Sfânta Sfintelor, căutând secretele care veneau pe filieră istorică de la împăraţii evreilor. Acolo au fost ascunse multe secrete, cele mai importante secrete ale umanităţii, iar cel care deţine aceste secrete deţine şi puterea mondială. Între aceşti cavaleri templieri, care-şi aveau sediul în Franţa, la Paris şi mai apoi în Anglia, şi Biserica Romano-Catolică, au intervenit disensiuni din cauza influenţei politice exagerate la care aceştia ajunseseră. Astfel au fost momente în istorie, din secolul XI şi până în prezent, când printre lupte au fost şi momente de pace, de înţelegere, dar un fel de pax romana, între templieri şi papalitate, romanul surprinzând această luptă în zilele noastre, între Stăreţia Sionului şi organizaţia Opus Dei.
Dincolo de textura cărţii, de ţesătura narativă, de dialogurile extrem de interesante, aş vrea să înţelegem ce înseamnă Codul lui Da Vinci. Autorul pune în gura personajelor sale cuvinte ce constituie o blasfemie la adresa Mântuitorului Iisus Hristos. Este o blasfemie să spui aşa ceva despre Fiul lui Dumnezeu. Unul dintre personaje joacă rol dublu, face parte dintre ei, dar este şi în Opus Dei. Până la urmă este deconspirat şi rămâne în final nepoata lui Jaques Saunière. Mântuitorul este prezentat ca un personaj mitologic, un om minunat, un profet, excepţional, un taumaturg: ,Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forţă extraordinară, poate cel mai enigmatic şi mai charismatic lider pe care l-a cunoscut omenirea în toate timpurile". Autorul acreditează ideea că Iisus Hristos a fost un simplu muritor, un om obişnuit, a cărui divinitate a fost votată în cadrul Sinodului de la Niceea. Aceasta este ideea centrală a cărţii, restul nu ne interesează foarte mult.
Autorul este foarte calificat în domenii precum cabalistica, cabalistica numerelor, cum ar fi problema pentagramei, steaua cu cinci colţuri, steaua lui David. Dincolo de combinaţia de numere, de cifre - Jaques Saunière este omorât de Opus Dei, este împuşcat; ultimii mari reprezentanţi ai confreriei sunt ucişi, toţi dau un răspuns eronat, conducând ancheta pe o pistă greşită ca să păstreze secretele confreriei; este vorba de Graal, de cultul Graalului. Saunière desenează cu propriul sânge rezultat din împuşcătură o pentagramă pe podeaua muzeului unde e ucis. Lasă anumite cuvinte în cifru, un cod numeric care a fost decriptat şi ale cărui cifre au fiecare câte o semnificaţie, apoi fiecărei cifre îi corespundea un cuvânt. Numai un iniţiat putea să decripteze misterul păstrat de secole de această confrerie, misterul Graalului. Pentru a vorbi despre misterul Graalului, autorul îl centrează pe Persoana lui Iisus Hristos legat de persoana Mariei Magdalena, într-o perspectivă neopăgână, marşând pe ideea refacerii sacralităţii de tip feminin, pentru că Biserica Romano-Catolică ar fi deturnat adevăratul raport dintre masculin şi feminin, cum este cel din religia chineză între ying şi yang, între Yahweh şi Shekina în religia mozaică. Autorul afirmă că în Sfânta Sfintelor era un loc şi pentru Shekina, divinitate feminină. Toate aceste elemente autorul le aduce nu din cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament, ci din cărţile apocrife. Autorul atacă Biblia, pe Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care susţine că nu este Fiul lui Dumnezeu, susţine că Biblia nu este un document divino-uman, ci unul omenesc. La modul superficial autorul susţine: Tot ce trebuie să ştii despre Biblie poate fi rezumat în cele câteva cuvinte ale doctorului Martyn Percy: Biblia nu a venit prin fax direct din rai, deci este un produs al omului. Este o eroare de fond a acestei cărţi ideea că Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este o invenţie a lui Constantin cel Mare, ignorând faptul că mulţi Sfinţi Părinţi şi apologeţi au vorbit despre divinitatea lui Hristos: Biblia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost alcătuită de împăratul roman păgân Constantin cel Mare. Împotriva acestei afirmaţii trebuie să arătăm falsitatea ei fundamentală în sensul că autorul nu cunoaşte sau nu vrea să cunoască Sfânta Scriptură în deplinătatea ei şi în aceeaşi măsură scrierile Părinţilor apostolici, ale apologeţilor, polemiştilor, ale istoricilor şi scriitorilor bisericeşti până la Constantin cel Mare (Sfântul Atanasie cel Mare, Origene, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful), toţi cei care vorbesc despre divinitatea lui Hristos. Spre demontarea acestor afirmaţii putem privi la câteva mărturii foarte clare, anterioare Sinodului de la Niceea:
Epistola lui Barnaba (scrisă, potrivit criticilor între anii 70-131) spune: Dacă Domnul a îndurat patimile pentru sufletul nostru, El, Care este Domnul întregii lumi, Căruia Dumnezeu I-a zis la Întemeierea lumii: ,Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră" (V, 5);
Sfântul Ignatie scrie magnezienilor: Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieşit de la Unul Tatăl, Care este unul şi la Tatăl s-a întors (VII, 2); ... Dumnezeu S-a arătat prin Iisus Hristos, Fiul Lui, Care este Cuvântul Lui." (VIII, 2);
Tertulian (160-240) vorbeşte chiar despre ,o natură dublă, neconfuză, ci unită într-o singură Persoană, Dumnezeu şi omul Iisus. în care proprietăţile fiecăreia dintre cele două naturi s-au păstrat." (Adversus Praxean, 27).
Origen (185-253), în lucrarea sa De principiis, vorbeşte despre Dumnezeu-Omul, despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos (II, 6, 3).
Autorul afirmă că împăratul Constantin cel Mare, din raţiuni politice, de marketing spune că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Atacul se dă asupra Persoanei Mântuitorului, asupra Sfintei Scripturi şi accentul se pune pe umanitatea lui Iisus, adică pe faptul că nu este Dumnezeu, ci simplu om. Acest edificiu teoretic, doctrinar, se dovedeşte a fi extrem de periculos dacă pătrunde în sufletele oamenilor. Neluarea în considerare a ceea s-a scris despre Mântuitorul Iisus Hristos înainte de Constantin cel Mare este eroarea fundamentală a acestei cărţi. Autorul poate nu a băgat de seamă aceste aspecte, poate nu a vrut, poate a fost influenţat de perspective greşite şi loveşte astfel masiv Biserica. Pentru simplu fapt că Biserica creştină, pe care ei o identifică cu Biserica Romano-Catolică, ar fi distrus sacralitatea genuină, originară a umanităţii, adică raportul prin cifra phi, numărul care armonizează toate contrastele, parte şi întreg, un fel de panaceu, un fel de cheie de boltă. Dar oare acest număr divin şi universal în acelaşi timp, se referă şi la ordinea spirituală? Când se spune cheie de boltă se spune misterul Graalului. Cifra ,phi" este mister universal care armonizează totul în lumea fizică. După autorul cărţii, Biserica Romano-Catolică ar fi făcut o transgresie, cea mai mare farsă din istoria umanităţii, părăsind sacralitatea de tip feminin, fundamentându-se pe cea de tip masculin.
O altă eroare a cărţii o constituie acuza adusă Bisericii creştine în general, că ar fi minimalizat divinităţile feminine. Trebuie să ne gândim la cultul Fecioarei Maria, la evlavia pe care credincioşii ortodocşi o manifestă faţă de Maica Domnului, dar şi în romano-catolicism, să vedem ce scrie Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi (vedem câte sfinte muceniţe există în tradiţia răsăriteană, în tradiţia ortodoxă şi în cea catolică), să ne gândim la rolul femeii în creştinism. Melania Romana, care a întemeiat o comunitate la Ierusalim, sora Sfântului Grigorie de Nyssa, Macrina, Monica, mama Fericitului Augustin etc. au jucat un rol providenţial în viaţa marilor teologi şi sfinţi. Autorul ignoră deliberat cultul mariologic din catolicism unde Fecioara Maria este considerată împreună mântuitoare cu Hristos (coredemptrix). Acuzaţia că Biserica a desacralizat divinitatea feminină pentru a trece sub zodia masculinităţii este o eroare fundamentală a autorului, care nu ia în considerare ce au scris adevăraţii creştini despre divinitatea lui Hristos, în primele trei secole creştine.
Se vorbeşte foarte des în carte despre hieros gamos (unirea mistică) între bărbat şi femeie, în sensul că prin unirea mistică omul dobândeşte mântuirea. Relaţia dintre bărbat şi femeie este trecută în zona mistică, într-o mistică păgână, dincolo de bine şi rău, dincolo de morală. Aici este marele pericol. Autorul spune că religia creştină a distrus posibilitatea mântuirii nemijlocite a omului considerând drept păcat unirea dintre bărbat şi femeie, iar tot ceea ce era legat de zeităţile fertilităţii din lumea fizică a fost pus sub semnul demoniacului.
De ce Codul lui Da Vinci? În carte se spune că Da Vinci a fost un mare maestru al Stăreţiei Sionului, iar Mona Lisa nu ar fi de fapt o femeie, ci un bărbat, o anagramă între numele zeităţilor Amon şi Isis. După autorul cărţii, Mona Lisa ar fi Da Vinci însuşi. Pentru a da gir subiectului androginismului, pentru a readuce în actualitate acest mit şi mai ales raportul ying şi yang, Yahweh şi Shekina, socoteşte că lumea, intrată în Zodia Vărsătorului, ar trebui să afle care sunt adevăratele mistere ale lumii, mistere aflate în posesia acestei confrerii. Secretul secretelor este de fapt misterul Graal, adică codul lui Da Vinci.
Cartea se încheie cu această omogenizare în arhitectură, în muzică, unitatea între masculin şi feminin, între ying şi yang, Yahweh şi Shekina, între semnul taurului care reprezenta masculinitatea şi potir, semnul feminităţii. Cred că această carte se înscrie într-un curent postmodern, într-o mişcare New-Age-istă, de revenire la o religiozitate amorală, neopăgână. De remarcat faptul că forţe esoterice, care în realitate nu au nimic de a face cu păgânismul, vor să aducă lumea la o formă de neopăgânism, însă prin distrugerea creştinismului în originea şi esenţa lui, chiar sub forma unor ficţiuni ideatice şi literare. Nimic din cele relatate în carte nu este real, poate cu excepţia unor organizaţii secrete despre care nu ştim mai nimic, sau ştim foarte puţin.
Este o carte extrem de periculoasă pentru toţi creştinii, pentru tineret şi în special pentru aceia dintre ei care nu cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, istoria lumii, istoria Bisericii universale şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ea poate fi citită doar ca o carte de ficţiune, pentru amuzament sau poate uneori pentru alungarea plictiselii. În nici un caz nu trebuie luată în serios această ficţiune otrăvită şi otrăvitoare pentru că în acest caz ea poate fi dăunătoare pentru suflet.

Henric al IV-lea

O piesa de teatru care m-a impresionat a fost “Henric al IV-lea”, nu numai jocul actorilor a fost impecabil dar mai ales tema piesei. Avand in distributie pe Marcel Iures , Razvan Vasilescu si alti actori de mare calibru acesta piesa a fost un adevarat success. Acest lucru l-am realizat cand in sala era o liniste apasatoare si pentru un moment mi-am luat ochii de la scena pentru a ma uita in sala . Toata lumea era total absorbita de actiune si parea ca ea traieste intr-adevar acele intamplari. Pentru a va atrage si voua atentia am sa va povestesc.

Un tanar din lumea buna, la un bal mascat cade de pe cal, isi pierde cunostinta iar cand se trezeste se crede Henric al IV-lea. I se organizeaza o lume artificiala, un palat, o curte in mijlocul careia el continua sa se poarte ca un rege din acele vremuri. Personajul traieste in acesta lume construita de el, in aceasta lume fictionara timp de 20 de ani. Prietenii sai, impreuna cu un doctor incearca sa il aduca la realitate. Un lucru care mi-a placut a fost faptul ca personajul de 8 ani se trezise din cosmar, dar cu toate astea el nu vroia sa isi reia viata, dandu-si seama ca deja pierduse prea multi ani.

Piesa se desfasoara gradat si cu un suspanscare iti face inima sa bata mai repede. Intr-un fel doresti ca piesa sa se termine pentru a-i afla finalul care te macina, iar intr-un alt fel nu mai vrei sa iesi din sala, vrei ca acea poveste sa continue la infinit. Eu nu va voi spune finalul piesei deoarece am vrut sa va trezesc curiozitatea pentru a vedea chiar voi piesa care intr-adevar merita.

Pentru ca am vorbit de tema, acum nu pot sa exclud jocul actorilor .Marcel Iures intra in pielea personajului atat de bine si pare ca intelege profund drama prin care trece personajul. Fiecare cuvant si fiecare gest este zis si facut cu o foarte mare naturalete. Desigur ca si ceilalti actori interpreteaza absolut magnific fiecare personaj in parte.

Atat am avut de zis despre aceasta piesa, spere ca v-am trezit curiozitatea pentru a o vedea si voi.

“Chicago” este o poveste despre crime, avaritie, coruptie, violenta, exploatare, adulter si tradare…

Povestea Muzicalului “Chicago” incepe in anii ’20, cand o tanara jurnalista a fost angajata de catre ziarul “Chicaga Tribune” sa scrie dintr-o perspective “feminista” despre crimele din acei ani.
Maurine Dallas Watkins a reusit sa aduca povestea crimei pe prima pagina a ziarului si sa le transforme pe cele doua criminale in celebritati. Rezultatul muncii ei a fost o piesa intitulata initial “The Brave Little Woman”, apoi “Chicago, or Play Ball” si, in final, “Chicago”. Criminalele din paginile ziarului au devenit celebrele personaje Velma Kelly si Roxie Hart.
Piesa "Chicago", regizata de George Abbott a avut premiera la New York, pe 30 decembrie 1926 si a fost intampinata cu aprecieri pozitive din partea criticii.

Dupa moartea Maurinei Watkins, in anul 1969, drepturile de autor ale piesei au fost cumparate de catre regizorul si coregraful Bob Foss.
In anul 1973, Bob Foss, impreuna cu John Kander si Fred Ebb, au inceput sa lucreze la proiectul "Chicago". Kander si Ebb au compus cantecele, iar Foss a venit cu ideea de a transforma piesa intr-un vaudeville. Inainte de a fi prezentat pe Broadway, "Chicago" a facut un turneu in Philadelphia, unde publicul a fost entuziasmat, dar aprecierile criticii nu au fost tocmai pozitive.

Spectacolul a ajuns si la New York, pe 3 iunie 1975, urmarind indeaproape povestea originala, dar prezentand-o intr-un nou concept, cel al "Vodevilului muzical".


In 1976, "Chicago" a fost nominalizat la 11 premii Tony. Dupa prezentarea, cu mare succes, intr-un concert la New York, in anul 1996, a melodiilor originale, "Chicago" revine pe Broadway iar in 1997 castiga sase premii Tony.

Succesul a continuat, iar spectacolul a reusit sa se impuna la Londra in 1997, la Melbourne si Viena in 1998, in 1999 la Sydney, Tokyo, Amsterdam, Berlin si Madrid iar in 2000 la Munchen, Lisabona si Basel.

In 2005, spectacolul ajunge si la Bucuresti si promite sa fie una dintre cele mai fastuoase puneri in scena de pana acum. In rolurile principale Billy Flynn – Aurelian Temisan, Roxie Hart – Monica Davidescu si Velma Kelly – Anca Turcasiu.

Ecaterina cea Mare

Piesa"Ecaterina cea Mare" de George Bernard Shaw s-a pus in scena la Teatrul National Bucuresti in regia lui Cornel Todea. Cu actori de marca ai scenei romanesti: Stefan Iordache si Maia Morgenstern.

"Ecaterina" lui Shaw pastreaza cateva trasaturi ale celebrei tarine din istoria Rusiei, care in secolul al XVIII-lea a reprezentat o figura importanta si reprezentativa.

Ecaterina a II-a a modernizat Rusia, a fost un monarh luminat si in scurt timp a devenit o legenda a Europei. Bernard Shaw ii aduce pe scena pe Ecaterina si pe faimosul Potemkin, insistand pe relatie de prietenie si paradoxala rivalitate intre acesti eroi puternici, precum si pe enigmele personalitatiii unei imparatese cu slabiciuni omenesti.

In regia lui Cornel Todea istoria este un simplu pretext, iar iconoclasmul lui Shaw o ocazie de a exploata vocatia actorului de a crea personaje si lumi.

Ecaterina si Potemkin reprezinta intalnirea a doua lumi: una exotica, barbara, orientala (rusul Potemkin) si alta riguroasa, austera, eficienta (Ecaterina, expresia Europei de Vest).

Interpretand rolul printului rus, Stefan Iordache ofera un recital de maiestrie actoriceasca, trecand cu usurinta de la aroganta la umilinta, de la rafinament la barbarie. Favoritul reginei, mereu beat, el interpreteaza caderile,hazul si subtilitatile unui rol de print decazut si reuseste sa-l "ingrozeasca" pe ofiterul englez (Silviu Biris) si in acelasi timp sa-l impresioneze.

In rolul Ecaterinei, Maia Morgenstern trece de la rafinament la brutalitate, reusind sa cucereasca publicul mai ales prin ironie si nuante subtile. Gesturile par spontane, replicile sunt spumoase, dialogurile pline de haz, savuroase si ritmate parca de ganduri nespuse.

Scenografia Stefaniei Cenean este in acord cu registrul tematic si comic al piesei : obiecte si vestminte destinate interpretarii care rostesc, impreuna cu personajele, conflicte profunde.

Totusi, in ton cu mesajul piesei lui Shaw rezolvarea se petrece prin recursul la comic si uneori la grotesc. "Ecaterina a II-a" de la Teatrul National Bucuresti se impune ca una din cele mai seducatoare comedii ale stagiunii.

CUM TE PRIVESC

Vineri 6, simbata 7 si duminica 8 iunie, in parcul Gradina Icoanei va puteti intilni cu dl prof Bogdan Teodorescu -ei, nu chiar in fiecare zi-, care a colaborat in calitate de coordonator al unei echipe de cercetare in teme de dialog si etnologie cu Muzeul Taranului Roman, unde s-a lansat proiectului La taifas cu ceilalti, desfasurat pe o perioada de citeva luni. Expozitia in aer liber reprezinta numai unul din evenimentele conexe proiectului.

CUM TE PRIVESC

Vineri 6, simbata 7 si duminica 8 iunie, in parcul Gradina Icoanei va puteti intilni cu dl prof Bogdan Teodorescu -ei, nu chiar in fiecare zi-, care a colaborat in calitate de coordonator al unei echipe de cercetare in teme de dialog si etnologie cu Muzeul Taranului Roman, unde s-a lansat proiectului La taifas cu ceilalti, desfasurat pe o perioada de citeva luni. Expozitia in aer liber reprezinta numai unul din evenimentele conexe proiectului.

Eduard al III-lea

Intre 10 si 18 mai a avut loc la Bucuresti, festivalul de teatru dedicat lui William Shakespeare. Am avut acazia de a vedea piesa "Eduard al III-lea exceptional pusa in scena. Actorul Ion Caramitru a intruchipat un Eduard modern si simpatic. Era pe de-o parte regele Angliei care tinea piept francezilor si scotienilor, iar pe de alta parte era indragostitul care nu ezita sa se puna intr-o situatie ridicola a-i castiga inima alesei sale, o contesa (de Salisbury, pe care o salvase de scotieni) cam isterica si fidela sotului ei (in piesa). Desi opera are un caracter istoric, tema fiind lupta pentru coroana Frantei dintre Eduard si Jean cel Bun, a fost pusa in scena intr-o maniera interesanta si originala. Au respectat timpul din piesa, dar au adus si cateva elemente de actalitate, cum ar fi melodii ca "It was fascinating", sau filme care sa creeze atmosfera de razboi. Totus acesta parte a fost un pic exagerata pentru ca scenele de razboi nu respectau epoca (lemnul era inca un material de baza in constructia navelor, lansatoarele de rachete nu se inventasera si World Trade Center nu fusese construit).
Finalul piesei respecta firul istoric (in ciuda licentelor istorice existente in opera, dar care sunt frecvent intalnie in operele dramaturgului). Anglia invinge iar regele Jean cel Bun este luat prizonier.
Un aspect care mi-a placut a fost decorul bine realizat si care lasa libertate de miscare in sensu ca puteau schimba repede scenele astfel incat sa para ca actiunea se petrece in Anglia , Franta sau chiar pe mare.

"Eduard al III ~ lea" ~ un spectacol de cinci stele

Eduard al III -lea

Am ales sa fac o recenzie asupra piesei de teatru "Eduard al III-lea" deoarece am vizionat-o recent si mia placut foarte mult.

Textul acestei piese de teatru ii apartine dramaturgului englez William Shakespeare si releva bataliile pe care le tine Eduard pentru a-si recupera tronul Frantei, titlu ce ii apartinea de drept. Regizorul Alexandru Tocilescu nu se abate de la textul shakespearean gasind modalitati de a expune aceasta piesa fara ca spectatorului,din salile pline ale Teatrului National Bucuresti, sa se plictiseasca.

Momentele comice cum ar fi acela cand: Eduard(interpretat de marele actor roman, Ion Caramitru) se indragosteste ca un pusti ,la prima vedere, de frumoasa contesa de Salisbury(Crina Muresan); se impletesc cu cele reale si dure un exemplu ar fi: scena de lupta dintre armata lui Eduard si cea a curentului rege al Frantei(Serban Ionescu). Dar toate aceste momente se termina cu bine deoarece Eduard este proclamat regele Frantei,tron ce ii apatinea de drept.

Aceasta piesa de teatru are o colana sonara ce consta in marea majoritate din melodii relaxante de jazz care atrag atentia spectatorului si ofera o diferita perspectiva asupra piesei.

Pe langa melodiile de jazz m-ai avem si alte elemente moderne raportate la acest spectacol: reprezentarea pe un background a unor imagini ce imita etapele zilei, expunerea unor cadre de lupta din razboaie ce s-au desfasurat in sec XX -lea.

ULTIMA SAPTAMINA PENTRU RECENZII

Dragi elevi,

Deoarece cred ca s-a strecurat o confuzie cu privire la termenul si conditiile conform carora veti primi a doua nota pentru a putea incheia cu bine acest an scolar si experienta noastra de vreo doi ani cheltuiti pe eforturile de a intelege arta, revin cu citeva mentiuni. Daca sezonul de primire de articole s-a incheiat definitiv, cel de PRIMIRE RECENZII mai dureaza doar O SAPTAMINA, incepind cu astazi 26 mai 2008. Daca este depasit termenul, se primeste nota cuvenita. Doar saptamina viitoare se mai pun note, urmatoarea fiind rezervata mediilor si situatiilor limita.

Ilustratie cu dispozitivul lui Marey de fotografiat, fusil photographique, dupa 1882.

Genurile spectacolului teatral: BALETUL -lectie

Baletul: gen teatral care implica o proportie specifica intre dans, pantomima si muzica.

[compozitie coregrafica; sinteza a mijloacelor expresive ale corpului uman -miscare, gesturi, pozitii/posturi, mimica, atitudine-, organizate intr-un dans scenic stilizat, a carui dinamica si al carui ritm sint sugerate de muzica]

Originile cele mai indepartate ale baletului se regasesc in dansurile ritualice si ceremoniale antice, insa abia prin Renastere incepe sa se cristalizeze ca gen propriu. Atunci baletul se prezenta ca un dans improvizat sub forma de pantomima insotita de muzica, pe un subiect dat, de regula mitologic.
In acea epoca apare si prima incercare de stabilire a principiilor coregrafice prin eforturile lui Domenico de Ferrara.

Prima compozitie coregrafica aproape de genul baletului a fost Le Ballet comique de la reine din 1582, in timpul lui Ludovic al XIII-lea, cu o tema inspirata din Odiseea: fabula Circe, pe o coregrafie de Balthazar Beaujoyeux, bazata pe un stil geometric.

Primul pas spre formula moderna a baletului a fost realizat de J.G. Noverre (autor al Lettres sur la danse, 1760), prin eliberarea de cintec si cuvinte si prin urmarirea cu precadere a expresivitatii de sine statatoare a dansului.

Istoria baletului cuprinde cel putin trei etape importante:
-epoca preliminariilor, a experimentelor
-epoca clasica, a baletului alb, corespunzatoare secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea si romantismului muzical.
-epoca moderna, care include perioada expresionista si Baletele Ruse.

In epoca clasica se stabileste o terminologie, costumul "standard" si normele specifice baletului. Datorita participarii criticilor si coregrafilor francezi, terminologia se va pastra in limba franceza -attitude, grande elevation, assembles, sissonne, arabesque, danseur,-euse etoile, s.a.

Costumul de balet:
balerina: corset strins fara mineci sau cu mineci scurte pentru a alungi silueta, fusta scurta in forma de corola de crin rasturnata, care impreuna cu corsetul se numeste tutu, ciorapi lungi colanti si poante cu panglici, intarite in virf.
balerinul: maiou strimt si alb, pantaloni colanti si pantofi demi-poante, peste care se pun accesoriile specifice fiecarui rol.

Concomitent cu le ballet blanc se dezvolta baletul de caracter incpirat de dansurile populare ale diferitelor tari.

[Maria Taglioni a introdus tehnica poantelor]
[in secolul al XVIII-lea exista intre dansatori o egalitate a rolurilor expresive, care insa va fi depasita in secolul al XIX-lea cind apar poantele si odata cu ele noi tehnici coregrafice; dansatoarele ii vor intrece pe barbati in elevation cu ajutorul poantelor]

[balerinul va deveni din ce in ce mai discreditat in romantism, deoarece dansatoarele cistiga mai multa admiratie, diminuind rolul dansatorului la cel de sustinator. Un exemplu este spectacolul Silfida cu un pas des quatre pentru dansatoarele Taglioni, Elssler, Grisi si Grahn la Londra in 1845]

[secolul al XIX-lea se va remarca prim numele marilor balerine Carlotta Grisi, Maria Taglioni, Fanny Elssler, Lucile Grahn, Fanny Cerrito]

[traditiei scolilor franceza si italiana de balet i se va alatura la sfirsitul secolului al XIX-lea, scoala rusa care i-a lansat pe coregrafii Marius Petipa (academist, autor al coregrafiilor pentru Lacul Lebedelor si Frumoasa din Padurea adormita, de P.I. Ceaikovski), Lev Ivanov (coregraf pentru Spargatorul de nuci, de P.I.Ceaikovski), Alexander Gorski, dansatorii Vaslav Nijinski, T. Carsavina, Ana Pavlova, Olga Spesvitseva, Rudolf Nureiev, s.a.]

Baletul modern:
-expresionismul in care se produc mari autodidacti si improvizatori ca Loie Fuller, Isadora Duncan, si mai recent Martha Graham.
-Baletele Ruse conduse de Serghei Diaghilev, avind un dublu caracter riguros si experimental. In fenomenul Baletelor Ruse vor fi implicati muzicieni ca Igor Stravinski (Petruska, Pasarea de foc, Le Sacre du Prientemps), Maurice Ravel, Arnold Schonberg, Manuel de Falla (Nopti in Gradinile Spaniei, Tricornul), Claude Debussy, pictori ca Leon Bakst, Pablo Picasso, Georges Braques, Henri Matisse, coregrafi precum Leonid Massine, Serge Lifar, Georges Balanchine, Mihail Fokine s.a.

In baletul contemporan s-au remarcat coregrafi ca: Maurice Bejart (autor al unor coregrafii cum sint: Simfonia a IX-a de Beethoven sau Messa pentru timpul prezent) sau Roland Petit.


Compozitori de balete (muzica pentru balet):
Lully, Rameau, Gluck, secolul al XVIII-lea, Beethoven autor al baletului Prometeu, Leo Delibes (a compus Sylvia, Coppelia acesta din urma dupa o poveste de E.T.A. Hoffmann), P.I.Ceaikovski (Lacul Lebedelor, Spargatorul de nuci, Frumoasa din Padurea adormita), Igor Stravinski, Bela Bartok, Asafiev, Aram Haciaturian, Serghei Prokofiev (Romeo si Julieta) , Minkus (Don Quijote), Mihail Jora, Z. Vancea, Paul Constantinescu, A. Mendelshon, H. Jerea, s.a.