Codul lui Da Vinci de Dan Brown - Recenzie
Cartea Codul lui Da Vinci apărută în anul 2004 este scrisă sub formă de roman, cu multe dialoguri. Debutează cu multe precizări despre două asociaţii secrete: Le Prieuré de Sion (Stăreţia Sionului) şi Opus Dei, o congregaţie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican în pofida unor controverse pe care le-a iscat cu privire la unele tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor.
Se vorbeşte despre moartea ultimului mare maestru Jaques Saunière, care făcea parte dintr-o confrerie secretă - Stăreţia Sionului - fondată în 1099, în timpul cruciadelor, de un duce francez, Godefroi de Bouillon şi care va deveni cunoscută în istorie sub numele de Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon, sau, mai pe scurt, Cavalerii Templieri. La o analiză mai atentă este evident că nu neapărat cruciaţii au întemeiat această congregaţie; trebuie să vedem şi subtextul acestei cărţi. Se cunoaşte faptul că după ce statul Israel a fost desfiinţat în anul 130 în timpul împăratului Adrian, în timpul răscoalei lui Bar-Kochba, împlinind profeţia Mântuitorului din capitolul XXIV al Evangheliei după Matei, despre sfârşitul Ierusalimului, că nu va mai rămâne piatră pe piatră, poporul ales s-a răspândit în diaspora, printre creştini. Interesant este că invazia arabă a luat cu sine reprezentanţi ai acestui popor care au fost duşi în Egipt, Africa de Nord, iar apoi, după ce arabii au ajuns în Spania şi Europa Centrală, o parte a poporului evreu a ajuns şi în această zonă a lumii. Reprezentanţii acestui popor, care aveau o imunitate extraordinară au rămas în Europa Occidentală, găsind acolo condiţii de existenţă. Autorul cărţii susţine deci că templierii au înfiinţat o congregaţie secretă, Stăreţia Sionului, care în aparenţă avea rolul să elibereze Locurile Sfinte, să-i păzească pe creştini, să lupte cu musulmanii. Cruciaţii şi mai ales cei care au înfiinţat acest ordin secret au săpat sub Templul lui Solomon, sub Sfânta Sfintelor, căutând secretele care veneau pe filieră istorică de la împăraţii evreilor. Acolo au fost ascunse multe secrete, cele mai importante secrete ale umanităţii, iar cel care deţine aceste secrete deţine şi puterea mondială. Între aceşti cavaleri templieri, care-şi aveau sediul în Franţa, la Paris şi mai apoi în Anglia, şi Biserica Romano-Catolică, au intervenit disensiuni din cauza influenţei politice exagerate la care aceştia ajunseseră. Astfel au fost momente în istorie, din secolul XI şi până în prezent, când printre lupte au fost şi momente de pace, de înţelegere, dar un fel de pax romana, între templieri şi papalitate, romanul surprinzând această luptă în zilele noastre, între Stăreţia Sionului şi organizaţia Opus Dei.
Dincolo de textura cărţii, de ţesătura narativă, de dialogurile extrem de interesante, aş vrea să înţelegem ce înseamnă Codul lui Da Vinci. Autorul pune în gura personajelor sale cuvinte ce constituie o blasfemie la adresa Mântuitorului Iisus Hristos. Este o blasfemie să spui aşa ceva despre Fiul lui Dumnezeu. Unul dintre personaje joacă rol dublu, face parte dintre ei, dar este şi în Opus Dei. Până la urmă este deconspirat şi rămâne în final nepoata lui Jaques Saunière. Mântuitorul este prezentat ca un personaj mitologic, un om minunat, un profet, excepţional, un taumaturg: ,Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forţă extraordinară, poate cel mai enigmatic şi mai charismatic lider pe care l-a cunoscut omenirea în toate timpurile". Autorul acreditează ideea că Iisus Hristos a fost un simplu muritor, un om obişnuit, a cărui divinitate a fost votată în cadrul Sinodului de la Niceea. Aceasta este ideea centrală a cărţii, restul nu ne interesează foarte mult.
Autorul este foarte calificat în domenii precum cabalistica, cabalistica numerelor, cum ar fi problema pentagramei, steaua cu cinci colţuri, steaua lui David. Dincolo de combinaţia de numere, de cifre - Jaques Saunière este omorât de Opus Dei, este împuşcat; ultimii mari reprezentanţi ai confreriei sunt ucişi, toţi dau un răspuns eronat, conducând ancheta pe o pistă greşită ca să păstreze secretele confreriei; este vorba de Graal, de cultul Graalului. Saunière desenează cu propriul sânge rezultat din împuşcătură o pentagramă pe podeaua muzeului unde e ucis. Lasă anumite cuvinte în cifru, un cod numeric care a fost decriptat şi ale cărui cifre au fiecare câte o semnificaţie, apoi fiecărei cifre îi corespundea un cuvânt. Numai un iniţiat putea să decripteze misterul păstrat de secole de această confrerie, misterul Graalului. Pentru a vorbi despre misterul Graalului, autorul îl centrează pe Persoana lui Iisus Hristos legat de persoana Mariei Magdalena, într-o perspectivă neopăgână, marşând pe ideea refacerii sacralităţii de tip feminin, pentru că Biserica Romano-Catolică ar fi deturnat adevăratul raport dintre masculin şi feminin, cum este cel din religia chineză între ying şi yang, între Yahweh şi Shekina în religia mozaică. Autorul afirmă că în Sfânta Sfintelor era un loc şi pentru Shekina, divinitate feminină. Toate aceste elemente autorul le aduce nu din cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament, ci din cărţile apocrife. Autorul atacă Biblia, pe Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care susţine că nu este Fiul lui Dumnezeu, susţine că Biblia nu este un document divino-uman, ci unul omenesc. La modul superficial autorul susţine: Tot ce trebuie să ştii despre Biblie poate fi rezumat în cele câteva cuvinte ale doctorului Martyn Percy: Biblia nu a venit prin fax direct din rai, deci este un produs al omului. Este o eroare de fond a acestei cărţi ideea că Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este o invenţie a lui Constantin cel Mare, ignorând faptul că mulţi Sfinţi Părinţi şi apologeţi au vorbit despre divinitatea lui Hristos: Biblia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost alcătuită de împăratul roman păgân Constantin cel Mare. Împotriva acestei afirmaţii trebuie să arătăm falsitatea ei fundamentală în sensul că autorul nu cunoaşte sau nu vrea să cunoască Sfânta Scriptură în deplinătatea ei şi în aceeaşi măsură scrierile Părinţilor apostolici, ale apologeţilor, polemiştilor, ale istoricilor şi scriitorilor bisericeşti până la Constantin cel Mare (Sfântul Atanasie cel Mare, Origene, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful), toţi cei care vorbesc despre divinitatea lui Hristos. Spre demontarea acestor afirmaţii putem privi la câteva mărturii foarte clare, anterioare Sinodului de la Niceea:
Epistola lui Barnaba (scrisă, potrivit criticilor între anii 70-131) spune: Dacă Domnul a îndurat patimile pentru sufletul nostru, El, Care este Domnul întregii lumi, Căruia Dumnezeu I-a zis la Întemeierea lumii: ,Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră" (V, 5);
Sfântul Ignatie scrie magnezienilor: Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieşit de la Unul Tatăl, Care este unul şi la Tatăl s-a întors (VII, 2); ... Dumnezeu S-a arătat prin Iisus Hristos, Fiul Lui, Care este Cuvântul Lui." (VIII, 2);
Tertulian (160-240) vorbeşte chiar despre ,o natură dublă, neconfuză, ci unită într-o singură Persoană, Dumnezeu şi omul Iisus. în care proprietăţile fiecăreia dintre cele două naturi s-au păstrat." (Adversus Praxean, 27).
Origen (185-253), în lucrarea sa De principiis, vorbeşte despre Dumnezeu-Omul, despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos (II, 6, 3).
Autorul afirmă că împăratul Constantin cel Mare, din raţiuni politice, de marketing spune că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Atacul se dă asupra Persoanei Mântuitorului, asupra Sfintei Scripturi şi accentul se pune pe umanitatea lui Iisus, adică pe faptul că nu este Dumnezeu, ci simplu om. Acest edificiu teoretic, doctrinar, se dovedeşte a fi extrem de periculos dacă pătrunde în sufletele oamenilor. Neluarea în considerare a ceea s-a scris despre Mântuitorul Iisus Hristos înainte de Constantin cel Mare este eroarea fundamentală a acestei cărţi. Autorul poate nu a băgat de seamă aceste aspecte, poate nu a vrut, poate a fost influenţat de perspective greşite şi loveşte astfel masiv Biserica. Pentru simplu fapt că Biserica creştină, pe care ei o identifică cu Biserica Romano-Catolică, ar fi distrus sacralitatea genuină, originară a umanităţii, adică raportul prin cifra phi, numărul care armonizează toate contrastele, parte şi întreg, un fel de panaceu, un fel de cheie de boltă. Dar oare acest număr divin şi universal în acelaşi timp, se referă şi la ordinea spirituală? Când se spune cheie de boltă se spune misterul Graalului. Cifra ,phi" este mister universal care armonizează totul în lumea fizică. După autorul cărţii, Biserica Romano-Catolică ar fi făcut o transgresie, cea mai mare farsă din istoria umanităţii, părăsind sacralitatea de tip feminin, fundamentându-se pe cea de tip masculin.
O altă eroare a cărţii o constituie acuza adusă Bisericii creştine în general, că ar fi minimalizat divinităţile feminine. Trebuie să ne gândim la cultul Fecioarei Maria, la evlavia pe care credincioşii ortodocşi o manifestă faţă de Maica Domnului, dar şi în romano-catolicism, să vedem ce scrie Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi (vedem câte sfinte muceniţe există în tradiţia răsăriteană, în tradiţia ortodoxă şi în cea catolică), să ne gândim la rolul femeii în creştinism. Melania Romana, care a întemeiat o comunitate la Ierusalim, sora Sfântului Grigorie de Nyssa, Macrina, Monica, mama Fericitului Augustin etc. au jucat un rol providenţial în viaţa marilor teologi şi sfinţi. Autorul ignoră deliberat cultul mariologic din catolicism unde Fecioara Maria este considerată împreună mântuitoare cu Hristos (coredemptrix). Acuzaţia că Biserica a desacralizat divinitatea feminină pentru a trece sub zodia masculinităţii este o eroare fundamentală a autorului, care nu ia în considerare ce au scris adevăraţii creştini despre divinitatea lui Hristos, în primele trei secole creştine.
Se vorbeşte foarte des în carte despre hieros gamos (unirea mistică) între bărbat şi femeie, în sensul că prin unirea mistică omul dobândeşte mântuirea. Relaţia dintre bărbat şi femeie este trecută în zona mistică, într-o mistică păgână, dincolo de bine şi rău, dincolo de morală. Aici este marele pericol. Autorul spune că religia creştină a distrus posibilitatea mântuirii nemijlocite a omului considerând drept păcat unirea dintre bărbat şi femeie, iar tot ceea ce era legat de zeităţile fertilităţii din lumea fizică a fost pus sub semnul demoniacului.
De ce Codul lui Da Vinci? În carte se spune că Da Vinci a fost un mare maestru al Stăreţiei Sionului, iar Mona Lisa nu ar fi de fapt o femeie, ci un bărbat, o anagramă între numele zeităţilor Amon şi Isis. După autorul cărţii, Mona Lisa ar fi Da Vinci însuşi. Pentru a da gir subiectului androginismului, pentru a readuce în actualitate acest mit şi mai ales raportul ying şi yang, Yahweh şi Shekina, socoteşte că lumea, intrată în Zodia Vărsătorului, ar trebui să afle care sunt adevăratele mistere ale lumii, mistere aflate în posesia acestei confrerii. Secretul secretelor este de fapt misterul Graal, adică codul lui Da Vinci.
Cartea se încheie cu această omogenizare în arhitectură, în muzică, unitatea între masculin şi feminin, între ying şi yang, Yahweh şi Shekina, între semnul taurului care reprezenta masculinitatea şi potir, semnul feminităţii. Cred că această carte se înscrie într-un curent postmodern, într-o mişcare New-Age-istă, de revenire la o religiozitate amorală, neopăgână. De remarcat faptul că forţe esoterice, care în realitate nu au nimic de a face cu păgânismul, vor să aducă lumea la o formă de neopăgânism, însă prin distrugerea creştinismului în originea şi esenţa lui, chiar sub forma unor ficţiuni ideatice şi literare. Nimic din cele relatate în carte nu este real, poate cu excepţia unor organizaţii secrete despre care nu ştim mai nimic, sau ştim foarte puţin.
Este o carte extrem de periculoasă pentru toţi creştinii, pentru tineret şi în special pentru aceia dintre ei care nu cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, istoria lumii, istoria Bisericii universale şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ea poate fi citită doar ca o carte de ficţiune, pentru amuzament sau poate uneori pentru alungarea plictiselii. În nici un caz nu trebuie luată în serios această ficţiune otrăvită şi otrăvitoare pentru că în acest caz ea poate fi dăunătoare pentru suflet.
